(citită inițial 26-10-2011)

După ce am citit Tovarăș baron, am plănuit pentru luna septembrie 2012 o călătorie cu mașina prin Transilvania. Printre altele, am vizitat și câteva locuri menționate de Jaap Scholten în cartea sa. Dar cum se face ca după citirea unei cărți să ajungi să plănuiești cu adevărat o călătorie?
Inițial a trebuit să mă obișnuiesc cu subiectul cărții. „O călătorie prin universul pe cale de dispariție al aristocrației transilvănene”, după cum sună subtitlu, nu m-a ademenit imediat. Cartea a început să mă intereseze atunci când Jaap Scholten, împreună cu Ernest van der Kwast, a participat la o serată literară cu numele Baron Tandoori (Tandoori după numele cărți lui Van der Kwast, Mama Tandoori). L., fiind și ea prezentă la serată, s-a entuziasmat, a cumpărat Tovarăș baron, iar Jaap Scholten a și împodobit cartea cu o dedicație. Ea a citit-o prima și apoi m-a îndemnat și pe mine să fac la fel.
Tovarăș baron ilustrează trei etape din istoria aristocrației transilvănene: înainte, în timpul și după comunism. Un moment marcant o reprezintă data de 3 martie 1949, când în decursul  unei nopți toți proprietarii de pământ sunt arestați de comuniști, le este alocat un domiciliu obligatoriu iar pământurile le sunt confiscate. Scholten vorbește cu un număr de reprezentanți ai acestei aristocrații transilvănene; atât persoane ce au luat parte la întâmplările din 1949 cât și urmașii lor. De la cei mai în vârstă supraviețuitori află și despre viața lor înainte de război și venirea comunismului. După primul război mondial Transilvania a fost repartizată României, dar în mare parte clasa aristocrată era de origine ungurească. Trăind în lux, în palate și vile poziția lor era superioară față de populația locală. În timpul celui de al doilea război mondial nu au mai rămas foarte mulți, majoritatea încercând să fugă din calea rușilor. Iar după 1949 totul a fost cu adevărat mistuit. Toți cei ce făceau parte din aristocrație și erau proprietari de pământ erau considerați dușmani ai poporului de către comuniști astfel a urmat alocarea unui domiciliu obligatoriu într-un oraș pe care nu aveau voie să îl părăsească și unde trebuia să se prezinte la apel în fiecare dimineață. În unele cazuri a fost impusă muncă forțată, cum ar fi prea-cunoscutul canal Dunăre-Marea Negră, dar majoritatea au rămas să trăiască în condiții mizere în câteva orașe din Transilvania. De multe ori în beciuri umede cu întreaga familie, în timp ce toate tipurile de muncă le erau interzise.
Scholten vorbește cu câțiva supraviețuitori ai aceste perioade – de fapt numai femei, majoritatea bărbaților deja decedați  în lagărele de muncă – din Cluj și Târgu Mureș. De asemenea, vizitează și câteva dintre fostele moșii, case și proprietăți. În câteva cazuri se încearcă încă recuperarea proprietăților de la statul Român, sau cel puțin casa părintească atât cât mai e în picioare. Nu o să uimească pe nimeni cât de complicate sunt aceste demersuri. Multe procese se desfășoară de ani de zile, dar fără nici un succes.
Toată acestea transformă Tovarăș baronîntr-o carte melancolică, unde nostalgia timpului pierdut este îmbinat cu cinismul perioadei curente. Este o carte ce inspiră! Pentru a vedea câte ceva cu ochii proprii am rămas câteva zile în Cluj și Târgu Mureș (Koloszvár și Marosvásárhely în ungurește), două dintre orașele pe care Scholten le revede ades, deoarece acolo încă locuiesc câteva dintre supraviețuitoarele acestor familii aristocrate. Plimbându-te prin piețele și străzile vechi resimți încă puțin din diversitatea și sfera multiculurală ce trebuie să fi fost prezente încă acum sute de ani. Aici trăiește încă un grup mare de unguri și localnicii vorbesc atât românește cât și ungurește (deși uneori vorbirea celeilalte limbi se face cu un oarecare sentiment de antipatie). În același timp am vizitat și castelul Bánffy, deasemenea menționat de câteva ori în carte. De mult un palat renumit, acum o ruină sumbră.  Se realizează într-adevăr restaurări dar nimeni nu știe cât și până când o să se mai investească. Mai ales în fața acestei priveliști se poate înțelege melancolia din această carte.

castelul Bánffy

În mod logic, având în vedere subiectul său, Scholten ia o atitudine pro-ungurească și nu una pro-românească. Din teama de eventualele represalii din partea foștilor membrii ai securității una dintre cele mai în vârstă surse îi interzice lui Scholten traducerea cărți în românește atât timp cât ea este încă în viață. Astfel, istoria se continuă. Am decis să aprofundez acest subiect, astfel am procurat anul trecut traducerea unui roman clasic al lui Miklós Bánffy, cu titlul Au fost numărați (în olandeză: Geteld, geteld), cu un cuvânt înainte de Jaap Scholten.

Târgu Mureş - bulevardul Trandafirilor

3 februarie 2013

Editura Contact, 2011
Prima publicare 2010

Alte recenzii traduse în limba română








Comments

Începutul acestei cărți se aseamănă cu un episod de Midsomer Murders (serial polițist britanic): preotul satului  este găsit mort iar la scurt timp o profesoară dispare în mod misterios. Doar că totul se petrece într-un sat de munte, izolat undeva în Carpații românești. Acest sat este populat de un amestec curios de nemți, maghiari, români și țigani, ce nu se au la inimă unii pe alții.  Povestea începe în anii cincizeci, perioadă în care chiar și acest loc uitat de lume este pătruns de comunism. De faptul că evenimentele din jurul preotului și ale profesoarei au de a face cu comuniștii, își dă toată lumea seama destul de repede. Dezlegarea misterului se va realiză insă după mai mulți ani, după căderea lui Ceaușescu. Bauderick reușește să prezinte perioada aceasta de tranziție în pas vioi. Știe să îmbine caracterele diferitele ale personajelor sale și să redea, pe un ton jovial, percepția acestor oameni asupra modernității inevitabile. Rezultatul este o carte savuroasă.

28 iulie 2010

Editura Mouria, 2010
Titlu original Wie die Madonna auf den Mond kam, 2009
Traducere din germană în olandeză de Meindert Burger



Comments

Aceasta este o carte pe care Michaël Zeeman (critic literar olandez ce a promovat literatura est-europeană) ar fi prețuit-o. O carte despre trecut și amintiri. În primă instanță amintiri personale iar mai apoi din ce în ce mai multe amintiri ce cuprind un întreg univers: personajul principal, familia sa, țara sa, tot globul pământesc. Orbitor. Aripa stângă este o carte fără sfârșit, cu un efect puternic de mise-en-abyme. Începutul este simplu, tânărul Mircea veghează asupra Bucureștiului nocturn. Curând insă gândurile lui te poartă din ce în ce mai adânc printre amintiri. Singura concluzie logică este că acestă carte se concentrează asupra aceastei adânciri, un fel de cădere în abis, dar nu și pe o aterizare finală. Astfel că, nu încerca să cauți răspunsuri ci bucură-te de pasajele frumoase și viziunile grotești pe care Cărtărescu le prezintă. Și, mai gândește-te că autorul a scris această carte extraordinară în Watergraafsmeer (cartier  în estul Amsterdamului), în timpul șederii aici ca profesor invitat la Universitatea din Amsterdam. „Din sclipirea de-o nanosecună a razei apăruse, astfel, deodată, orașul Amsterdam, cu fiecare din cele patru mii de case flamande ale sale, reflectîndu-și fațadele austere în canalele semicirculare ca ale urechii interne”.

18 iunie 2010

Editura De Bezige Bij, 2010
Prima ediție Orbitor. Aripa Stângă, 2007
Traducere din română de Jan Willem Bos



Comments

Aceasta nu este o carte ușoară, dar este o carte românească și de aceea am vrut să o citesc. Stilul lui Eliade apare a fi banal și lucrurile despre care scrie la fel, dar aparențele înșeală. Pe neașteptate se petrec cele mai neobișnuite  întâmplări, întâmplari ce mă trimit cu gândul la The curious case of Benjamin Button (Strania poveste a lui Benjamin Button) dar și la Indiana Jones și ultima cruciadă. Probabil că asociația filmografică vine de la faptul că Francis Ford Coppola inspirat de această carte a realizat filmul Tinerețe fără tinerețe. În orice caz, înainte de a vedea filmul nu rata ocazia de a citi această carte cu adevărat interesantă.

17 februarie 2010

Editura J.M. Meulenhoff, 2007
Prima ediție Tinerețe fără tinerețe, 1981
Traducere din română de Jan Willem Bos



Comments

Această carte împușcă doi iepuri dintr-o lovitură. Se adaugă la biblioteca mea de literatură românească și de asemenea la lista de literatură contemporană. După Wolf Hall, datorită conținutului foarte poetic, aceasta nu este o carte pe care aș citi-o numaidecât. Totuși Leagănul respirației a reușit să mă atragă în mrejele ei. Am încercat pur și simplu să citesc fără pauză, în ritmul cuvintelor, fără a mă opri atunci când sensul lor nu era imediat evident.  Astfel lectura a fost surprinzător de cursivă, fără nici un efort. Prin urmare am citit fără păreri de rău o carte frumoasă. O poveste interesantă și o autoare la care aș vrea să mă întorc și altă dată.

30 decembrie 2009

Editura De Geus, 2009
Titlu original Atemschaukel, 2009
Traducere din germană în olandeză de Ria van Hengel



Comments

Era timpul să citesc o carte românească. În mod ideal citesc una o dată la nu știu cât timp, dar cu toate cărțile din jur ce solicită atenție e mai ușor de zis decât de făcut. Așadar la treaba! Nu neapărat bine scrisă și nu foarte captivantă, totuși o carte agreabilă, de citit printre picături. Descrierea unui imperiu Otoman apus și aventurile petrecute aici alcătuiesc o lectură interesantă. Urmează poate Caragiale sau Gheorghiu din colecția proprie sau eventual Herta Müller, Norman Manea sau Mircea Eliade după achiziționare.

7 noiembrie 2009

Editura Elsevier Manteau, 1980
Prima ediție Chira Chiralina, 1923
Traducere din română în olandeză de Liesbeth Ziedses des Plantes



Comments

Cântăreața cheală. Prima piesă de teatru a lui Ionescu și un succes inedit. Îmi amintește de Pinter (și posibil de Beckett) prin dialogul repetitiv, plin de fraze ilogice și răzlețe. Îmi plac în special seriile de anecdote ciudate spre încheiere și de asemenea sfârșitul cacofonic și cam primitiv.

Lecția. O portretizare interesantă a relației deteriorate  dintre profesor și elev. Piesa are un început aproape inocent. Urmează o expozitie de limbi latine și filologie, ca mai apoi să devină din ce în ce mai violentă și sarcastică, sfârșindu-se în nebunie și crimă. Încheierea se desfășoară cicular îndreptându-se înapoi spre debutul acțiunii, la fel ca și în piesa Cântăreața cheală.

Jacques sau supunerea. Nu mi-a plăcut în mod deosebit. Impresiile restante sunt doar cele despre familia nebună a lui Jacques (care într-un fel îmi amintește de Ion, Ionica și copilul lor cel mic de E.J. Potgieter) și de Roberta cea grotească. Și în plus, cântecul simpatic al bunicului: „Un... be... ţivan... şarmant”, care are menirea de a rămâne întipărit în minte. Dar, în general, nu este o piesă marcantă.

Scaunele. Am citit piesa în Christchurch, Noua Zeelandă, astfel finalizând cele două compilații cumpărate în San Francisco saptămâna trecută. Cred că, după Cântăreața cheală, această piesă este cea de-a doua care m-a impresionat din această colecție, și probabil și cea mai cunoscută. Deși este și mai ciudată decat Cântăreața cheală această piesă se aproprie, într-o oarecare măsură, mai mult de realitate. Doi bătrâni, triști și senili, joacă ultima scenă din viața lor pentru o audiență inexistentă; este o nebunie dar și o tragedie, o 'farsă tragică' într-adevăr. O piesă nemaipomenită, cea mai lungă și cea mai bună din selecție.

22 decembrie 2008

Grove Press, 1982
Titluri originale La Cantatrice Chauve, La Leçon, Jacques ou la soumission, Les Chaises, 1950-1955
Traducere din franceză de Donald M. Allen



Comments

Cadrul acestei novele uluitoare este unul post-comunist, parțial fantastic. Pe de o parte este relatată povestea unui bătrân investigat foarte viguros de către Securitate.  Se crede că bătrânul deține cheia unui secret grozav ce ar putea afecta întreaga societate, până la cel mai înalt nivel. Ceea ce este foarte posibil dar nu neapărat adevărat. Limpede este faptul că bătrânului îi place să povestească. Fiecare din amintirile sale se leagă de alte serii de amintiri, și astfel în conversațiile purtate cu investigatorii săi se tot deapănă o poveste fără sfârșit. Pare să nu aibă sens, această poveste, și se pare că nici nu trebuie să aibă sens. Este până la urmă decât o colecție de relatări ce se aseamănă unor basme. Doar că, într-un fel sau altul, aceste relatări par a avea consecințe pentru cei ce le ascultă. Granița între fantazie și realitate devine din ce în ce mai vagă. Bătrânul își continuă relatarea iar ascultătorii săi o percep ca pe o uneltire politică de proporții. Această nuvelă nu are neapărat un scop final. Și totuși te acaparează, încet și sigur. Te poartă de la bătrânul narator la fiecare personaj, ce devine el însuși narator, din relatările bătrânului. Apare ca un 'zoom in', dar de fapt este un continuu 'zoom out' până la un moment dat când nu mai ești sigur unde a pornit totul. Acest proces de amplificare este de fapt principal, nu sfârșitul sau începutul. Într-adevăr, uluitor.

7 august 2008

Editura Meulenhoff, 1975
Prima ediție Pe strada Mântuleasa, 1968
Traducere din română de Liesbeth Ziedses de Plantes



Comments

Reacția mea la cartea lui Urmuz a fost ambivalentă. Inițial senzația dominantă a fost un mare semn de întrebare. Foarte rar am întâlnit povestiri atât de ciudate și care să se termine așa abrupt. În timp ce acea senzație de uimire m-a urmărit de-a lungul întregii lecturi, uneori a fost acompaniată și de amuzament și / sau fascinație. Deoarece, pe lângă faptul că aceste povestiri sunt ciudate, ele sunt uneori absurd de amuzante și relatează evenimente care îți pot declanșa imaginația într-un mod foarte original. Îmi este evident acum de ce Eugene Ionesco l-a numit pe Urmuz ca fiind sursa sa de inspirație primară. Urmuz se citește într-adevăr ca o premoniție a literaturii absurde, scrisă chiar decenii înainte ca acest termen literar să fie introdus.

4 iulie 2008

Editura Meulenhoff, 1985
Prima ediție Pagini bizare, 1930
Traducere din română în olandeză de Jan Willem Bos



Comments

O nuvelă puternică despre viața românească la țară de la începutul secolului al XXlea. Pe de o parte natura indiferentă, crudă, pe de altă parte cel puțin la fel de cruzi proprietarii - exploatatorii de pământ - iar undeva la mijloc, țăranii. Un portret funebru al vieții țăranilor și o răscoală suprimată. Deși simpatia lui Istrati este îndreptată către tărani, concluzia pare a fi că asuprirea naturii și a omului sunt inevitabile.

19 iunie 2008

Editura L.J. Veen, s.a.
Titlu original Les chardons du Baragan, 1928
Traducere din franceză de E. en M. van Rompaey-de Lannoy



Comments
 

reading now


Categories